Performanţa

        Am un secret: De fiecare dată când trebuie să țin vreun discurs sau să dau vreun interviu, iar inspirația nu are bunăvoința de a poposi un pic și prin mintea mea, încep să vorbesc fără să mă mai chinui să dau o notă formală sau elevată discursului. Încerc să fac abstracție de oricine e în preajma mea și mă adresez unor prieteni imaginari. Și nu, nu vorbesc tot timpul cu plăsmuiri ale debordantei  mele imaginații, ci doar în cazuri  ca cel de față în care nu am idei care ar putea să te impresioneze pe tine, ca cititor, dar pe care le pot expune unui prieten, având certitudinea că el mă va asculta, mă va înțelege și, cel mai important, nu mă va judeca. Așa că, te anunț dragă elev, părinte, profesor, din acest moment pentru mine nu mai ești cititor ci pe parcursul următoarelor paragrafe te voi considera prietenul meu, pentru a-ţi putea vorbi sincer și deschis.

TEODORA BALAŞ  clasa a IX – a E,    Premiul II  la OLIMPIADA NAȚIONALĂ DE ISTORIE 2015,    profesor Nicoleta Zărnescu

   Îţi voi vorbi astăzi despre performanță, un subiect cunoscut de toți, dar abordat de puțini. Dincolo de concepte aride şi cuvinte pompoase, performanța are două fețe, în primul rând, cea strălucitoare, glazura roz de pe tort, care îți ia ochii și te face să vrei să guști fără să te mai întrebi oare ce ingrediente sunt în interior.

  Glazura roz a diplomelor, interviurilor, laudelor și premiilor, care arată bine, dar care reprezintă doar un înveliș subțire peste tortul din ciocolată amăruie, peste munca depusă, peste presiune, peste griji. Anul acesta, tortul meu a arătat astfel: glazura premiului II la Olimpiada Națională de Istorie și un tort de zeci de cărți și manuale, de subiecte şi bareme, de ore de pregătire și de stres.

         Și totuși ce este până la urmă performanța? S-ar putea spune că e un succes, o reuşită. Dar, e necesar oare ca acest succes, această reușită să se încadreze în anumite criterii pentru a fi numită „performanță” ? Consider că o performanță nu e doar rezultatul impresionant obținut într-o competiție, în cazul meu de istorie, ci performanță se poate numi și faptul că azi am reușit să pun la punct datele pe care ieri nu le înțelegeam sau faptul că azi nu m-am mai supărat chiar așa de tare pe sumerieni și pe complicata lor civilizație. Bine, bine, în teorie sună cam așa: Atât timp cât am progresat, pot considera că am făcut o performanță. Dar să fim realiști. Bineînțeles că pe moment niciodată nu conștientizez că am făcut o performanță deoarece atunci când îmi propun ceva măreț, acel lucru devine singura imagine pe care o văd, singurul sunet pe care îl aud și singura hrană pe care o accept și în acele momente în care ambiția cucerește fortăreața minții mele, mici performanțe zilnice nu mă încălzesc cu nimic.

         De multe ori m-am întrebat de ce nu mă pot bucura de micile succese zilnice sau nu pot aprecia cu adevărat micile bucurii ale vieții. Presupun că omul va ținti mereu mai sus, tot mai sus nefiind mulțumit pe deplin niciodată, întrucât orice performanţă deschide apetitul pentru victorie, întărește încrederea în forțele proprii și mai ales ne face să ne simțim recunoscuți și apreciați și astfel vom dori să gustăm din tortul cu glazură roz aproape în fiecare zi.

         Acum că am spus cam ce cred eu despre performanță, mă gândesc că ar fi interesant să îți spun despre cum am descoperit pasiunea mea pentru istorie, și nu fac asta pentru a mai vorbi încă un pic despre mine ci pentru că mi se pare o poveste destul de interesantă despre- ai ghicit! – performanță. Dintotdeauna am fost înconjurată de oameni care excelau în diferite domenii: dans, muzică, teatru, sport, arte plastice etc. Toți cei din jurul meu aveau acel lucru al lor, acea pasiune în care nu doar că se refugiau dar în care făceau și …perfomanță. Mereu  am alergat după acel  lucru al meu și astfel am început diverse activități, dar pe care mai apoi  le-am părăsit. Astfel, balconul camerei mele a fost pe rând, depozit de rachete de tenis, instrumente muzicale, palete de desen, costume de înot, ciorne de povești şi poezii.

      Dar într-o zi am avut privilegiul de a cunoaște un om, un om minunat, o persoană deosebită, o încântare pentru cei care au norocul să o asculte, un profesor cu har, care m-a făcut să văd istoria, nu ca pe o simplă înșiruire de fapte și evenimente, ci ca pe o poveste. Este genul de profesor căruia îi pasă îndeajuns încât să sară zidul pe care fiecare elev și-l construiește în jurul său la un moment dat. Este profesorul care a pătruns în inima și în mintea mea și m-a înțeles așa cum sunt eu, fără să mă judece, profesorul care iartă și înțelege stângăciile unui elev de 15 ani. Este omul care are puterea de a rafina caractere, lustrui minți – doamna profesor Nicoleta Zărnescu.

     Să faci performanță, să-ți realizezi visul, nu o poți face de unul singur. Trebuie să ai un dram de noroc, să fii binecuvântat cu o familie frumoasă ca a mea, trebuie să ai privilegiul să întâlnești profesori minunați, asemenea profesorilor mei care au empatizat și sprijinit visul meu, să ai norocul să întâlnești colegi deosebiți ca ai mei, care mereu m-au făcut să râd atunci când îmi era greu.

     Performanța e piscul unui munte pe care îl atingi după un drum  îndelungat, plin uneori de obstacole, renunțări, deznădejde, iar de acolo de sus, din vârf, se văd cel mai bine oamenii care te-au însoțit. În fața tuturor mă înclin și le spun sincer și călduros – MULȚUMESC !

    Performanța finală e o satisfacție de moment și de aceea să nu ne mirăm că nu trece mult după ce am ajuns în vârf că descoperim un munte și mai înalt pe care vrem să-l escaladăm… pentru că ceea ce contează cu adevărat este…drumul.

                 Teodora Balaş